Bucegi urca prin spatele acelui McDonald’s din Manastur. Cand stateam acolo aveam de urcat pana in varful strazii. Nu mai retin numarul si putin intereseaza asta. Era o garsoniera confort unu, destul de ok. Locuiam singur si toata ziua citeam. Atunci i-am devorat pe Cioran, Nietzsche si Schopenhauer, acesti atleti ai pesimismului. Uneori mai iau 9 sau 25 din centru si ma cobor in statia de la McDonald’s. Primavara, de regula. O iau incet in susul Bucegiului si incerc sa retraiesc o zi anume de aprilie, cand intorcandu-ma de la ceva cursuri, am ramas perplex (uimit ar fi prea putin spus) in fata unor imagini, pe care zilnic le ignoram. Treceam pe langa acei copacei din fata blocurilor fara cea mai mica emotie. Frumusetea lor consta mai ales in multimea vrabiilor purtata de fiecare pe crengi. Era aproape o larma de ciripituri. Dar asta se intampla zilnic, iar eu doar atunci, in acel moment subit am remarcat intregul spectacol. Retin ca era pornita o campanie: “Cel mai curat oras”, sau asa ceva. Clujul a iesit printre primele, daca nu chiar al doilea. Primul a fost Sibiul. Sper ca retin bine. In tot cazul, ce vreau sa subliniez e faptul ca micile spatii verzi de pe langa blocuri erau foarte bine ingrijite si curate. Nici asta nu remarcasem pana atunci. De pe geamul camerei vedeam cum se intinde tot Bucegiul in jos. Noptile, cand eram satul de citit, deschideam larg geamul si priveam inainte. Chiar sub geam era un copac. Stateam la etajul unu. Pe atunci aveam impresia ca totul se intampla oarecum pentru mine. Ca totul incearca sa comunice, sa transmita ceva, ca totul e semn si semnificatie. Problema era la noi, oamenii. Repezeala si neatentia ne faceau sa pierdem multe asemenea “insemne”. Important era sa ramai cu atentia cat mai treaza, sa surprinzi clipa. Una dintre acele nopti in geam s-a incheiat avand ferma convingere ca acel copac isi misca intreaga sa coroana in vantul puternic de ora 5 special pentru mine, cu simplul scop de a-mi oferi un spectacol pe cinste. Si a reusit.
Un singur lucru tin sa mai notez: in spate la McDonald’s si uneori prin statia de troleu puteai vedea mereu un tanar la vreo 35 de ani care traia din cersit. Din spusele lui, maica-sa fusese inselata de cineva si pierduse casa. Ea murise. Iti puteai da seama cat de repede trece timpul si anotimpul dupa viteza cu care ii crestea barba si dupa cat de transfigurat era mereu. Iarna buhait si vanat la fata, vara bronzat puternic. In foarte scurt timp avea o barba foarte bogata, de pustnic. L-am vazut pe omul acesta in foarte dese si radicale transformari. Nu doar fizionomice. I-am surprins si varstele mintii sale in deriva. Fiecare anotimp isi lasa amprenta foarte profund asupra psihicului sau: melancolie, iritare, agitare, resemnare… E primul om pe care l-am vazut zilnic pierzandu-si mintile putin cate putin. Evident, noi cu totii, cei care formam restul lumii sale restranse, nu aveam nici un cuvant pentru el. Poate doar priviri: de sila sau de mila. Nu am memorie vizuala, dar nu pot sa-i uit chipul. Intr-o dimineata de iarna a murit inghetat.
