Cand mi-a venit gandul alcatuirii unei asemenea lucrari, eram foarte singur, iar Clujul era in stele. Atunci am inteles al doilea cuvant. “Singuratate” e unul dintre acele cateva cuvinte privilegiate care se simt, se cer simtite pentru a fi intelese. Primul cuvant inteles, simtit cu toata fiinta a fost “blajin” si pentru asta trebuie sa multumesc Rujanei. Sa ma explic: Rujana era un animal bland, frumos si de proportii impresionante, cu atat mai impresionante cu cat eram un copil pe-atunci. Daca mai precizez si ca acest animal bland, frumos, cu atat mai frumos cu cat eram un copil pe-atunci, era apreciat de catre toti ceilalti pentru o singura calitate, aceea de a da la fiecare sfarsit de zi cativa litri de lapte… v-ati prins. Cred ca atunci cand preotul satului citea din Scriptura partea cu: “invatati de la mine, caci sunt bland si smerit cu inima” sau din acel Sfant care le repeta crestinilor doar cu numele: “dobanditi duhul blandetii si in jurul vostru se vor mantui mii” intaia reprezentare a unui cuvant, anume “blandete”, mi-a dat-o acest animal, in ochii mei cel mai bland, cu atat mai bland cu cat eram doar un copil pe-atunci. Dar primul cuvant care m-a facut sa simt puterea tainica dintre sufletul omului si duhul cuvintelor a fost “blajin”. Am invatat intr-o vacanta de vara cum se intelege si mai ales cum se simte, cum se pipaie un cuvant proaspat insemnat in vocabularul de clasa a doua si pentru care inca nu aveam o reprezentare. In timp ce mangaiam capul acela imens, ochiul sau mare si umed m-a fixat pentru cateva clipe. Dar nu m-a fixat rece, ci mai degraba m-a mangaiat cu privirea lui. De-atunci cuvantul “blajin” mi-e cel mai clar cuvant de pe lume.
Cei care au avut fericirea de a copilari si pe la tara, s-ar putea sa inteleaga ceva, daca nu totul, din randurile de mai sus. Ceilalti… vor fi renuntat deja sa ajunga pana aici cu lectura. I-o fi pierdut vreun zambet acid in coltul gurii.
“Singuratate” e al doilea cuvant pe care l-am invatat, pe care am invatat sa-l simt, sa-l pipai cu dimensiunea intelegatoare a sufletului. In zilele acelea traisem cea mai fulgeratoare prabusire interioara. Cu toate astea, sau poate tocmai de asta, percepeam totul in jur ca fiind de-o frumusete chinuitoare. A sosit noaptea cu pricina: ma cobor din 32, penultima statie de pe Brancusi. Sunt singurul care s-a dat jos aici. O iau incet – nu mai aveam unde sa ma grabesc – pe Septimiu Albini. Tabloul e urmatorul: iarna puternica, zapada s-a depus bine de tot, noapte densa – doar strada iluminata si cerul batut in stele – undeva in jur de 23, caci venisem cu ultima cursa. Strada se intinde mult in fata ochilor si o ia lin in jos spre Bd-ul Titulescu. Acele clipe in care coboram strada sa vi le imaginati cam asa: n-as putea spune care era mai adanca, noaptea sau linistea. Pustietatea strazii e deplina, nimeni, cu atat mai deplina cu cat ma gaseam doar eu. Mi-a stat inima in loc pentru o clipa: zapada acoperind strada mult intinsa, licarind cu mii de cristale de gheata in lumina de pe stalpi, nu e altceva decat o bolta a cerului in negativ. O fi avand Dumnezeu Imparatia Cerurilor, eu am insa amintirea acelei clipe!
