McDonald’s si Bucegi… lumea ca spectacol

Bucegi urca prin spatele acelui McDonald’s din Manastur. Cand stateam acolo aveam de urcat pana in varful strazii. Nu mai retin numarul si putin intereseaza asta. Era o garsoniera confort unu, destul de ok. Locuiam singur si toata ziua citeam. Atunci i-am devorat pe Cioran, Nietzsche si Schopenhauer, acesti atleti ai pesimismului. Uneori mai iau 9 sau 25 din centru si ma cobor in statia de la McDonald’s. Primavara, de regula. O iau incet in susul Bucegiului si incerc sa retraiesc o zi anume de aprilie, cand intorcandu-ma de la ceva cursuri, am ramas perplex (uimit ar fi prea putin spus) in fata unor imagini, pe care zilnic le ignoram. Treceam pe langa acei copacei din fata blocurilor fara cea mai mica emotie. Frumusetea lor consta mai ales in multimea vrabiilor purtata de fiecare pe crengi. Era aproape o larma de ciripituri. Dar asta se intampla zilnic, iar eu doar atunci, in acel moment subit am remarcat intregul spectacol. Retin ca era pornita o campanie: “Cel mai curat oras”, sau asa ceva. Clujul a iesit printre primele, daca nu chiar al doilea. Primul a fost Sibiul. Sper ca retin bine. In tot cazul, ce vreau sa subliniez e faptul ca micile spatii verzi de pe langa blocuri erau foarte bine ingrijite si curate. Nici asta nu remarcasem pana atunci. De pe geamul camerei vedeam cum se intinde tot Bucegiul in jos. Noptile, cand eram satul de citit, deschideam larg geamul si priveam inainte. Chiar sub geam era un copac. Stateam la etajul unu. Pe atunci aveam impresia ca totul se intampla oarecum pentru mine. Ca totul incearca sa comunice, sa transmita ceva, ca totul e semn si semnificatie. Problema era la noi, oamenii. Repezeala si neatentia ne faceau sa pierdem multe asemenea “insemne”. Important era sa ramai cu atentia cat mai treaza, sa surprinzi clipa. Una dintre acele nopti in geam s-a incheiat avand ferma convingere ca acel copac isi misca intreaga sa coroana in vantul puternic de ora 5 special pentru mine, cu simplul scop de a-mi oferi un spectacol pe cinste. Si a reusit.

Un singur lucru tin sa mai notez: in spate la McDonald’s si uneori prin statia de troleu puteai vedea mereu un tanar la vreo 35 de ani care traia din cersit. Din spusele lui, maica-sa fusese inselata de cineva si pierduse casa. Ea murise. Iti puteai da seama cat de repede trece timpul si anotimpul dupa viteza cu care ii crestea barba si dupa cat de transfigurat era mereu. Iarna buhait si vanat la fata, vara bronzat puternic. In foarte scurt timp avea o barba foarte bogata, de pustnic. L-am vazut pe omul acesta in foarte dese si radicale transformari. Nu doar fizionomice. I-am surprins si varstele mintii sale in deriva. Fiecare anotimp isi lasa amprenta foarte profund asupra psihicului sau: melancolie, iritare, agitare, resemnare… E primul om pe care l-am vazut zilnic pierzandu-si mintile putin cate putin. Evident, noi cu totii, cei care formam restul lumii sale restranse, nu aveam nici un cuvant pentru el. Poate doar priviri: de sila sau de mila. Nu am memorie vizuala, dar nu pot sa-i uit chipul. Intr-o dimineata de iarna a murit inghetat.

Manual de citit in stele…

Cand mi-a venit gandul alcatuirii unei asemenea lucrari, eram foarte singur, iar Clujul era in stele. Atunci am inteles al doilea cuvant. “Singuratate” e unul dintre acele cateva cuvinte privilegiate care se simt, se cer simtite pentru a fi intelese. Primul cuvant inteles, simtit cu toata fiinta a fost “blajin” si pentru asta trebuie sa multumesc Rujanei. Sa ma explic: Rujana era un animal bland, frumos si de proportii impresionante, cu atat mai impresionante cu cat eram un copil pe-atunci. Daca mai precizez si ca acest animal bland, frumos, cu atat mai frumos cu cat eram un copil pe-atunci, era apreciat de catre toti ceilalti pentru o singura calitate, aceea de a da la fiecare sfarsit de zi cativa litri de lapte… v-ati prins. Cred ca atunci cand preotul satului citea din Scriptura partea cu: “invatati de la mine, caci sunt bland si smerit cu inima” sau din acel Sfant care le repeta crestinilor doar cu numele: “dobanditi duhul blandetii si in jurul vostru se vor mantui mii” intaia reprezentare a unui cuvant, anume “blandete”, mi-a dat-o acest animal, in ochii mei cel mai bland, cu atat mai bland cu cat eram doar un copil pe-atunci. Dar primul cuvant care m-a facut sa simt puterea tainica dintre sufletul omului si duhul cuvintelor a fost “blajin”. Am invatat intr-o vacanta de vara cum se intelege si mai ales cum se simte, cum se pipaie un cuvant proaspat insemnat in vocabularul de clasa a doua si pentru care inca nu aveam o reprezentare. In timp ce mangaiam capul acela imens, ochiul sau mare si umed m-a fixat pentru cateva clipe. Dar nu m-a fixat rece, ci mai degraba m-a mangaiat cu privirea lui. De-atunci cuvantul “blajin” mi-e cel mai clar cuvant de pe lume.

Cei care au avut fericirea de a copilari si pe la tara, s-ar putea sa inteleaga ceva, daca nu totul, din randurile de mai sus. Ceilalti… vor fi renuntat deja sa ajunga pana aici cu lectura. I-o fi pierdut vreun zambet acid in coltul gurii.

“Singuratate” e al doilea cuvant pe care l-am invatat, pe care am invatat sa-l simt, sa-l pipai cu dimensiunea intelegatoare a sufletului. In zilele acelea traisem cea mai fulgeratoare prabusire interioara. Cu toate astea, sau poate tocmai de asta, percepeam totul in jur ca fiind de-o frumusete chinuitoare. A sosit noaptea cu pricina: ma cobor din 32, penultima statie de pe Brancusi. Sunt singurul care s-a dat jos aici. O iau incet – nu mai aveam unde sa ma grabesc – pe Septimiu Albini. Tabloul e urmatorul: iarna puternica, zapada s-a depus bine de tot, noapte densa – doar strada iluminata si cerul batut in stele – undeva in jur de 23, caci venisem cu ultima cursa. Strada se intinde mult in fata ochilor si o ia lin in jos spre Bd-ul Titulescu. Acele clipe in care coboram strada sa vi le imaginati cam asa: n-as putea spune care era mai adanca, noaptea sau linistea. Pustietatea strazii e deplina, nimeni, cu atat mai deplina cu cat ma gaseam doar eu. Mi-a stat inima in loc pentru o clipa: zapada acoperind strada mult intinsa, licarind cu mii de cristale de gheata in lumina de pe stalpi, nu e altceva decat o bolta a cerului in negativ. O fi avand Dumnezeu Imparatia Cerurilor, eu am insa amintirea acelei clipe!