info…
http://www.youtube.com/watch?v=UKZ0eFdbCmYpentru acest video copiati link-ul. nu a dorit nicicum sa se ataseze
Urbea devoratorilor de noapte
Fiind un oras prin excelenta al tinerilor, este limpede pentru toata lumea ca noptile se afla in zodia lor. Pentru fiecare se poate gasi un coltisor de noapte in mondenitatea clujeana: baruri, cluburi, discoteci etc., etc. Pe scurt, orasul freamata, fierbe, galgaie pana la raguseala din zori de prezente mai mult sau mai putin manifeste. Dar pe langa sumedenia de localuri, in perioadele mai calde te poti rezuma la plimbari nocturne; singur sau insotit, dupa caz. Este motivul principal pentru care iubesc atat mult cartierul Gheorgheni: mult spatiu verde, numai bun de “transhumante”. In trei anotimpuri poti sa te bucuri de plimbari “in fapt de seara”, zilnic. Personal le prefer localurilor. De regula sunt insotit, dar mai ies la promenada si de unul singur. Strazi precum: Ariesului, Albac, Septimiu Albini, Busteni, Take Ionescu, Vasile Lupu, C-tin Brancoveanu, Axente Sever, Aron Densuseanu, Coresi, Rebreanu sunt o incantare pentru cel care doreste sa iasa din praful si larma de pe centru. Aleea Baita si Aleea Scarisoara conduc spre Aleea Baisoara si Aleea Detunata, care marginesc un parc de proportii medii, dar nemaipomenit pentru plimbari cat o dupa-amiaza intreaga. Mai sunt si alte asemenea “poteci”, pretabile promenadelor de zi sau de amurg si care se inteapa in cartierul Andrei Muresanu, de a carui doua strazi minunate v-am vorbit in urma cu trei zile. E de ajuns sa traversati C-tin Brancusi si sunteti acolo. Hmmm, Brancusi… un calcai al lui Ahile in oaza de aer si verde. O strada infernala pe drept cuvant. Si asta doar pentru ca responsabilii sunt incapabili sa se bucure pana si de frumuseatea in act, ce sa mai vorbim de cea potentiala. Sa ma explic: Brancusi sufera pentru ca nu exista o centura a Clujului si toate masinile de mare tonaj, camioane si alti asemenea dinozauri trec zilnic pe aici; nu au de ales. Rezultatul e grotesc: noxe cu nemiluita si un vacarm identic celui din Cipariu. De fapt, Cipariu sufera in cea mai mare parte datorita Brancusului. Insa despre incapacitatea si lipsa totala de viziune a edililor in ce priveste un plan de urbanistica bine pus la punct, ramane de vorbit cu alta ocazie. Daca voi gasi taria sa plonjez in asa ceva. Brancusi e ca o vena cangrenata ce desparte oazele din Gheorgheni si Muresanu. Imi amintesc de un film in care se prezenta traheea unui fumator decedat. Doctorul scotea din ea prin presare cu degetul un fel de pasta, rezultat al depunerilor tutunului. Asta e imaginea de moment a Brancusului… un ejector fetid si pestilent. Dar sa revenim…
Cine a gustat dintr-o seara in Gheorgheni sau A. Muresanu, va repeta cat mai des experienta in incercarea febrila de a reitera cea dintai plimbare. N-o va mai regasi, sentimentul primei iesiri de seara ramane unic si irepetabil, cu atat mai mult cu cat nu le este daruit tuturor. Cei care l-ati simtit, pretuiti-l si povestiti-l si altora. Macar asa sa se impartaseasca de darul acesta.
Atata frumusete! Pe plita inimii cuvintele au crescut ca floricelele de porumb. Tac. Mi-e plina gura de ele…
Va doresc o betie a simturilor…. aveti trei anotimpuri din patru, nu uitati!!!
McDonald’s si Bucegi… lumea ca spectacol
Bucegi urca prin spatele acelui McDonald’s din Manastur. Cand stateam acolo aveam de urcat pana in varful strazii. Nu mai retin numarul si putin intereseaza asta. Era o garsoniera confort unu, destul de ok. Locuiam singur si toata ziua citeam. Atunci i-am devorat pe Cioran, Nietzsche si Schopenhauer, acesti atleti ai pesimismului. Uneori mai iau 9 sau 25 din centru si ma cobor in statia de la McDonald’s. Primavara, de regula. O iau incet in susul Bucegiului si incerc sa retraiesc o zi anume de aprilie, cand intorcandu-ma de la ceva cursuri, am ramas perplex (uimit ar fi prea putin spus) in fata unor imagini, pe care zilnic le ignoram. Treceam pe langa acei copacei din fata blocurilor fara cea mai mica emotie. Frumusetea lor consta mai ales in multimea vrabiilor purtata de fiecare pe crengi. Era aproape o larma de ciripituri. Dar asta se intampla zilnic, iar eu doar atunci, in acel moment subit am remarcat intregul spectacol. Retin ca era pornita o campanie: “Cel mai curat oras”, sau asa ceva. Clujul a iesit printre primele, daca nu chiar al doilea. Primul a fost Sibiul. Sper ca retin bine. In tot cazul, ce vreau sa subliniez e faptul ca micile spatii verzi de pe langa blocuri erau foarte bine ingrijite si curate. Nici asta nu remarcasem pana atunci. De pe geamul camerei vedeam cum se intinde tot Bucegiul in jos. Noptile, cand eram satul de citit, deschideam larg geamul si priveam inainte. Chiar sub geam era un copac. Stateam la etajul unu. Pe atunci aveam impresia ca totul se intampla oarecum pentru mine. Ca totul incearca sa comunice, sa transmita ceva, ca totul e semn si semnificatie. Problema era la noi, oamenii. Repezeala si neatentia ne faceau sa pierdem multe asemenea “insemne”. Important era sa ramai cu atentia cat mai treaza, sa surprinzi clipa. Una dintre acele nopti in geam s-a incheiat avand ferma convingere ca acel copac isi misca intreaga sa coroana in vantul puternic de ora 5 special pentru mine, cu simplul scop de a-mi oferi un spectacol pe cinste. Si a reusit.
Un singur lucru tin sa mai notez: in spate la McDonald’s si uneori prin statia de troleu puteai vedea mereu un tanar la vreo 35 de ani care traia din cersit. Din spusele lui, maica-sa fusese inselata de cineva si pierduse casa. Ea murise. Iti puteai da seama cat de repede trece timpul si anotimpul dupa viteza cu care ii crestea barba si dupa cat de transfigurat era mereu. Iarna buhait si vanat la fata, vara bronzat puternic. In foarte scurt timp avea o barba foarte bogata, de pustnic. L-am vazut pe omul acesta in foarte dese si radicale transformari. Nu doar fizionomice. I-am surprins si varstele mintii sale in deriva. Fiecare anotimp isi lasa amprenta foarte profund asupra psihicului sau: melancolie, iritare, agitare, resemnare… E primul om pe care l-am vazut zilnic pierzandu-si mintile putin cate putin. Evident, noi cu totii, cei care formam restul lumii sale restranse, nu aveam nici un cuvant pentru el. Poate doar priviri: de sila sau de mila. Nu am memorie vizuala, dar nu pot sa-i uit chipul. Intr-o dimineata de iarna a murit inghetat.
Manual de citit in stele…
Cand mi-a venit gandul alcatuirii unei asemenea lucrari, eram foarte singur, iar Clujul era in stele. Atunci am inteles al doilea cuvant. “Singuratate” e unul dintre acele cateva cuvinte privilegiate care se simt, se cer simtite pentru a fi intelese. Primul cuvant inteles, simtit cu toata fiinta a fost “blajin” si pentru asta trebuie sa multumesc Rujanei. Sa ma explic: Rujana era un animal bland, frumos si de proportii impresionante, cu atat mai impresionante cu cat eram un copil pe-atunci. Daca mai precizez si ca acest animal bland, frumos, cu atat mai frumos cu cat eram un copil pe-atunci, era apreciat de catre toti ceilalti pentru o singura calitate, aceea de a da la fiecare sfarsit de zi cativa litri de lapte… v-ati prins. Cred ca atunci cand preotul satului citea din Scriptura partea cu: “invatati de la mine, caci sunt bland si smerit cu inima” sau din acel Sfant care le repeta crestinilor doar cu numele: “dobanditi duhul blandetii si in jurul vostru se vor mantui mii” intaia reprezentare a unui cuvant, anume “blandete”, mi-a dat-o acest animal, in ochii mei cel mai bland, cu atat mai bland cu cat eram doar un copil pe-atunci. Dar primul cuvant care m-a facut sa simt puterea tainica dintre sufletul omului si duhul cuvintelor a fost “blajin”. Am invatat intr-o vacanta de vara cum se intelege si mai ales cum se simte, cum se pipaie un cuvant proaspat insemnat in vocabularul de clasa a doua si pentru care inca nu aveam o reprezentare. In timp ce mangaiam capul acela imens, ochiul sau mare si umed m-a fixat pentru cateva clipe. Dar nu m-a fixat rece, ci mai degraba m-a mangaiat cu privirea lui. De-atunci cuvantul “blajin” mi-e cel mai clar cuvant de pe lume.
Cei care au avut fericirea de a copilari si pe la tara, s-ar putea sa inteleaga ceva, daca nu totul, din randurile de mai sus. Ceilalti… vor fi renuntat deja sa ajunga pana aici cu lectura. I-o fi pierdut vreun zambet acid in coltul gurii.
“Singuratate” e al doilea cuvant pe care l-am invatat, pe care am invatat sa-l simt, sa-l pipai cu dimensiunea intelegatoare a sufletului. In zilele acelea traisem cea mai fulgeratoare prabusire interioara. Cu toate astea, sau poate tocmai de asta, percepeam totul in jur ca fiind de-o frumusete chinuitoare. A sosit noaptea cu pricina: ma cobor din 32, penultima statie de pe Brancusi. Sunt singurul care s-a dat jos aici. O iau incet – nu mai aveam unde sa ma grabesc – pe Septimiu Albini. Tabloul e urmatorul: iarna puternica, zapada s-a depus bine de tot, noapte densa – doar strada iluminata si cerul batut in stele – undeva in jur de 23, caci venisem cu ultima cursa. Strada se intinde mult in fata ochilor si o ia lin in jos spre Bd-ul Titulescu. Acele clipe in care coboram strada sa vi le imaginati cam asa: n-as putea spune care era mai adanca, noaptea sau linistea. Pustietatea strazii e deplina, nimeni, cu atat mai deplina cu cat ma gaseam doar eu. Mi-a stat inima in loc pentru o clipa: zapada acoperind strada mult intinsa, licarind cu mii de cristale de gheata in lumina de pe stalpi, nu e altceva decat o bolta a cerului in negativ. O fi avand Dumnezeu Imparatia Cerurilor, eu am insa amintirea acelei clipe!
Si basmul continua…
…si iarna nu se da dusa. Gandindu-ma la zilele de primavara, mi s-a facut dor de o plimbare pe doua dintre strazile mele preferate ale Clujului, anume Andrei Muresanu si Brasov. Cea dintai incepe cu un usor urcus din P-ta Cipariu si escaladeaza pana ce da in strada Brasov. Primavara este momentul ideal pentru promenada, zona aflandu-se in plina inflorire. Ati inhalat vreodata o strada in parg? Trecerea abrupta de la vacarmul Pietei Cipariu la linistea din Andrei Muresanu iti da o senzatie stranie de teleportare in alta lume, tot timpul urcusului aflandu-te pe un traseu initiatic, ce culmineaza prin strada Brasov intr-un parculet circular, aidoma reprezentarii mele a ceea ce ar fi o oaza. Antagonismul celor doua zone (P-ta Cipariu vs Muresanu-Brasov) este atat de limpede si de flagrant, incat poti spune pe drept cuvant ca il experiezi cu totii porii corpului larg, foooarte larg deschisi. Parfumul copacilor infloriti in adierile acelea specifice vantului de primavara si linistea nu de putine ori incremenita iti garanteaza imersiunea totala in miezul altei lumi, o lume cu desavarsire nesperata 5 minute mai inainte, cand inca te aflai in josul strazii, in lamentatiile traficului din Cipariu. Si ca o nota informativa: pe A. Muresanu se afla casa in care a locuit Ion Agarbiceanu, marele nostru nuvelist, sau cum a fost numit: “Patriarhul prozei romane”. De altfel, casele sunt un alt element configurator al zonei, dand marturie despre perioada burgheza a Clujului. Aici vor fi locuit parte din doctorii, avocatii si altii cetateni de seama ai urbei, sau cu un limbaj mai inlemnit – protipendada. Din pacate, cea in care a stat nuvelistul, a fost reconditionata in ton contemporan, doar o placuta memoriala mai atestand fosta prezenta.
Nu stiu cum trebuie sa inceapa un basm, mai ales despre un oras al vesnicei tinereti, dar pot sa va sugerez cum incepe un vis: din starea de veghe, cu ochii larg deschisi, iar cei ce se nimeresc prin Cluj pe timp de primavara (preferabil in week-end-uri, cand linistea rasuna si pisicile agonizeaza de lene), pot sa incerce o infuzie buna din vibrato-ul strazilor Andrei Muresan si Brasov, strada ce o continua pe prima in acelasi respiro.
Pentru inceput…
Mie unuia imi este clar de multa vreme: Clujul ingurgiteaza tinerii mai abitir decat au reusit astia sa ne taie padurile. Este fara discutie orasul lui Ispirescu. De ce sunt convins ca i-ar fi placut aici? Pai aici pare a fi tineretea vesnica si viata fara de moarte… Suna pompos? E de-ajuns sa priviti exodul anual al tinerilor catre facultati, sa mai aruncati un ochi asupra ratei somajului si imaginea nu va mai parea atat de nefondata. Basmul lui Ispirescu intrupat in coordonatele geografice ale Clujului? Un lucru e cert, aici tineretea e materia prima a oricarei vibratii citadine.
